Cântare asupra lui Lucifer
( Cuprinde Isaia 14.4 – 21.)

Motto: " Iar când îţi va da Domnul odihnă după
ostenelele şi frământările tale, şi după
aspra robie care a fost pusă peste tine,
atunci vei cânta cântarea aceasta asupra
împăratului Bablonului, ( Lucifer ) şi
vei zice: " Is. 14.3 - 4.


Iată asupritorul nu mai este, asuprirea a-ncetat
Căci Domnul a frânt toiagul celui rău şi apostat,
Toiagul care-n urgia lui lovea cu ură popoarele
Prin lovituri fără răgaz şi spărgându-le hotarele!

Tot pământul se bucur-acum de pace şi odihnă!
Izbucnesc toţi oamenii-n cântece vesele-n tihnă,
Căci acel, care în mânia lui, supunea neamurile
Nimicit e-n întregime, distrugându-i-se planurile.

Până şi chiparoşii, şi cedrii din Liban, se bucură
Şi zic: " De când ai căzut, nimeni nu ne scutură!”
Locuinţa morţilor se mişcă până-n adâncurile ei
Ca să te primească la sosire, pe un drept temei!

Ea trezeşte înainte umbrele negre ale adâncului,
Ea trezeşte îndată pe toţi mai marii pământului,
Şi ridică de pe scaunele lor de domnie, imediat,
Pe toţi împăraţii neamurilor care te-au ascultat!

Toţi iau cuvântul vrând să-ţi spună, ca-ntre doi:
" Şi tu ai ajuns în sfârşit, iată, fără putere ca noi!”
Strălucirea ta s-a stins şi ea în locuinţa morţilor,
Cu tot alaiul tău cel mare prin sunetul alăutelor!

Cum ai căzut tu din cer, o, Luceafăr strălucitor!
Cum ai fost doborât tu la pământ, fiu al zorilor!
Tu, biruitorul neamurilor care ziceai în inima ta:
" Mă voi sui în cer, şi peste nori, îmi voi ridica

Scaunul de domnie, după cum am năzuit mereu,
Aşezându-l mai pe sus de stelele lui Dumnezeu!
Şi voi şedea, . . pe muntele adunării Dumnezeilor
La capătul de miază-noapte, în focul scânteilor!

Şi voi fi ca Cel prea Înalt, sus pe vârful norilor!”
Dar ai fost aruncat în adânc în locuinţa morţilor,
Şi-n adâncimile cele îngrozite-ale mormântului,
Căci ai sfidat şi legi şi-orânduiri, ale Cuvantului!

Cei ce te văd astfel, se uită ţintă şi miraţi la tine
Te privesc, gândesc şi zic: nimic nu-ţi aparţine!
Acesta este Lucifer, care făcea să se cutremure
Pământul, zguduind împărăţii ca ele să tremure,

Care prefăcea lumea-n pustie, cetăţile nimicind?
Care nu da drumul prinşilor de război amăgind?
Toţi împăraţii neamurilor, prin suflarea vântului
Se odihnesc cu cinste, fiecare în mormântul lui,

Dar tu ai fost aruncat departe de mormântul tău!
Ca un ram dispreţuit, care să se piardă, în hău,
Ca o pradă luată în forţă, de la învinşii în bătălie,
De la nişte oameni, ce-au căzut, răpuşi de sabie.

Tu ai fost aruncat pe pietrele unei gropi săpate
Nu eşti unit cu ei în mormânt, ci pus de o parte,
Căci ţi-ai nimicit ţara, şi ţi-ai prăpădit poporul
Şi nu se va mai vorbi niciodată, de Nimicitorul!

Flavius Laurian Duverna
08 mai 2009